De ce dăm Like, facem Scroll și Postăm

Ți s-a întâmplat să intri pe Facebook cu un scop clar și după 10 minute să fii tot acolo, uitând de ce ai intrat? Nu e întâmplare. Așa e construit. Fiecare click, fiecare reacție, fiecare pauză — programate să-ți fragmenteze gândirea. Să te țină prins.

Nu pierzi doar timp. Pierzi intenție. Direcție. Claritate. De ce? Pentru că creierul vrea dopamină. Și o primește ușor, rapid, fără efort. E cel mai eficient mecanism de condiționare care ți-a fost instalat vreodată. Și tu îl alimentezi zilnic.

Dacă recunoști asta — mai ai o șansă.

Ce se întâmplă în capul tău când ești pe Facebook?

Când primești un like sau un comentariu, creierul activează centrul plăcerii – aceeași zonă care reacționează la mâncare, sex, bani sau aplauze. Nu e magie, e biochimie. Și da, reacționezi ca la o recompensă.

Ți-ai urmărit vreodată ochii în oglindă când primești o notificare? Pupilele se dilată. La propriu. Creierul tău crede că se întâmplă ceva important. Spoiler: nu prea se întâmplă.

De ce dăm like?

Pentru că e cel mai simplu mod de a arăta că “am văzut” și “suntem acolo”. Nu cere efort. E un fel de ridicat din sprânceană online.

Dar dacă nu mai dai like deloc? Un jurnalist a încercat asta și a simțit că ignoră prietenii. Like-ul e semnalul minim de apartenență. Nu spune multe, dar spune destul: “da, sunt în cameră”.

Și da, se pare că oamenii care dau like sau reacționează online la lucruri emoționale sunt și mai empatici în viața reală. Deci nu e totul fake. Doar 70%.

De ce comentăm?

Ai putea spune că o facem pentru că avem ceva de zis. Dar hai să fim sinceri: de multe ori o facem ca să nu ne simțim invizibili. Comentariile dau satisfacție mai mare decât like-urile.

Un comentariu e ca o mână pe umăr – chiar dacă e pasiv-agresiv sau o glumă proastă. Ce-i mai important? Să știi că cineva a citit ce ai postat și a simțit ceva.

Și dacă tu comentezi, și ceilalți devin mai comunicativi. E un fel de ping-pong emoțional. Deci poate nu e doar despre tine.

De ce distribuim?

De ce simți uneori nevoia să arunci un link pe profilul tău? Să informezi? Să impresionezi? Să arăți că ești la curent? Da, toate astea.

Studiile arată că oamenii dau share la chestii:

• interesante (61%)

• importante (43%)

• amuzante (43%)

• care arată ce gândesc sau ce cred (37%)

• pentru că e o aplicație mișto (30%)

  ...și lista continuă cu motive pe care probabil nu le recunoști nici ție.

Vrei ca alții să vadă ceva și să spună: “Uite ce deștept e ăsta”. Sau măcar: “Haha, și eu.”

Validarea vine din comparație.

Poate ai observat că, uneori, te simți prost după ce stai pe Facebook. Te compari cu alții, vezi doar ce e “perfect” la ei și începi să te îndoiești de tine.

E normal? Din păcate, da. Facebook poate accentua singurătatea, furia, invidia. De ce? Pentru că vezi doar vitrinele, nu depozitele.

Deci... ce facem?

Când postezi ceva, gândește-te:

• Asta ajută pe cineva?
• Spune ceva despre mine în mod sincer?
• Creează o conversație sau doar umple spațiul?

Și când dai like, comentezi sau distribui, întreabă-te: de ce o fac? E o reacție sinceră sau doar reflex?

Facebook e doar o unealtă. Dar ce faci cu ea, aia spune mai mult despre tine decât orice poză cu răsăritul.

Înainte de Facebook, te trezeai și trăiai. Acum te trezești și verifici. Nu cine e lângă tine. Nu cum te simți. Verifici notificările. Sistemul îți cere atenția și tu o dai. Fără să întrebi. Fără să negociezi.

Ți s-a întâmplat să intri pe Facebook cu un scop clar și după 10 minute să fii tot acolo, uitând de ce ai intrat? Nu e întâmplare. Așa e construit. Fiecare click, fiecare reacție, fiecare pauză — programate să-ți fragmenteze gândirea. Să te țină prins.

Nu pierzi doar timp. Pierzi intenție. Direcție. Claritate. De ce? Pentru că creierul vrea dopamină. Și o primește ușor, rapid, fără efort. E cel mai eficient mecanism de condiționare care ți-a fost instalat vreodată. Și tu îl alimentezi zilnic.

Dacă recunoști asta — mai ai o șansă. Dacă nu — devii exact ce vrea sistemul: previzibil, reactiv, controlabil. Citește. Sau continuă să reacționezi.

Ultimul gând

Continui să distribui idei în care nu crezi. Reacționezi la povești care nu-ți aparțin. Te compari cu oameni care se prefac. Și crezi că e normal. Nu e. Adevărul e că nu platforma te distruge. Ci faptul că nu mai ai filtru. Nu mai ai întrebări. Nu mai ai scop. Și nici energie să construiești unul. Ai două opțiuni: ori te recuperezi. Ori te transformi în decor digital. Spectator într-o viață care ar fi putut fi trăită. Ai înțeles? Sau mai dai un scroll?