Cine ești, de fapt? Cel care a crescut din frica de părinți, din așteptările profesorilor, din judecata colegilor? Cel care zâmbește politicos ca să nu fie respins? Sau cel care evită conflictul pentru că odată a fost umilit? Sau poate cel care, beat fiind, spune tot ce n-are curaj treaz?
Ai un răspuns? Atunci pregătește-te să-l distrugi. Pentru că acest text nu e scris să-ți valideze identitatea, ci să ți-o zguduie. Tot ce numești tu „tu” s-ar putea să nu-ți aparțină. Să fie o adunătură de reacții, frici, convenții. Și totuși, trăiești cu ele de parcă ar fi adevăruri absolute.
„Fii tu însuți” e poate cel mai periculos sfat pe care îl poți primi dacă nu știi ce faci. Îți dă legitimitate să rămâi blocat. Îți dă motive să nu te schimbi. Îți oferă scuze. Nu libertate. Adevărata întrebare nu e „cine ești?”, ci „ce din tine ai ales cu capul limpede și ce ai moștenit fără să-ți dai seama?”
Citind mai departe, s-ar putea să nu-ți placă ce afli. Dar e exact ce ai nevoie.
1. Un sfat bun ”fii tu însuți” dat celor nepregătiți
Te-ai întrebat vreodată de ce „fii tu însuți” pare că sună bine doar în teorie? Pentru că în viață reală, nu prea știi cine e „tu”. Și nici n-ai timp să-l cauți între două ture de job, un burnout și niște certuri acasă.
Nu ai voie să fii tu însuți până nu înțelegi cine ești în lipsa mecanismelor de apărare. Până atunci, ce numești tu „eu” e doar o formă sofisticată de a-ți justifica toate prostiile. Nu-i autenticitate, e lene psihologică. E frică mascată în curaj.
Nu ți se pare ironic că un sfat care se vrea eliberator ajunge să te îngroape mai adânc în neînțeles?
Uite un exemplu simplu: omul își dă demisia, spune că nu mai suportă „ipocrizia” de la birou. Vrea să fie liber. Vrea să-și urmeze visul. Două luni mai târziu, e pe canapea, cu frica în gât și contul gol. A fost el însuși. Dar n-a fost pregătit să-l ducă pe „el însuși” în viața reală.
Altfel spus, autenticitatea fără fundament e ca o mașină fără frâne. Merge până crapă. Și nu doar că te lovești tu – dar tragi și alți oameni după tine.
Ți-ai spus vreodată: „așa sunt eu, ia-mă așa”? Când ai zis-o ultima dată? La nervi? Într-o ceartă? Când te simțeai atacat? Atunci n-ai fost tu. A fost reacția ta. Și reacția nu e identitate.
Întrebarea nu e „cine sunt?”, ci „cât din mine vine din frică și cât din alegere?”
Dacă nu poți răspunde, nu-i o tragedie. Dar nici n-are rost să urli că ești autentic. Mai bine stai, observă, respiră. Lasă timpul să-ți arate cine ești fără să încerci să demonstrezi nimănui nimic.
Sau poate vrei să fii autentic... dar cu orice preț? Ai curajul să plătești prețul greșit?
Aici se schimbă tot.
Nu ai nevoie de libertate!
Când ești în criză de identitate, nu ai nevoie de libertate. Ai nevoie de structură. Ai nevoie să știi ce simți, de ce simți, cum reacționezi. Dar dacă în acel moment primești sfatul „fii tu însuți”, riști să crezi că orice simți e valid. Și nu e.
Când nu știi cine ești, „a te exprima” nu e autenticitate. E descărcare. Nu filtrezi nimic. Nu îți pui întrebări. Doar reacționezi. Și dacă ai fost crescut într-un mediu cu violență, cu abandon, cu lipsă de afecțiune, atunci acele reacții nu sunt alegeri. Sunt reflexe.
Oamenii care trăiesc în modul reactiv nu sunt conștienți de asta. Ei cred că sunt „sinceri”, dar de fapt își descarcă frustrările pe ceilalți. Într-o relație, asta înseamnă să spui „eu așa sunt” și să eviți orice formă de responsabilitate. Nu te schimbi, nu asculți, nu repari. Spui că „te accepți așa cum ești”, dar în realitate doar îți aperi disfuncțiile.
În carieră, e și mai vizibil. Dacă refuzi feedbackul și refuzi să te adaptezi, spui că ești „autentic”. Dar autenticitatea fără disciplină nu construiește nimic. Devine haos. Fără reguli, fără autocontrol, fără asumare. Iar piața nu răsplătește haosul. Piața taie. Rapid.
În dezvoltarea personală, dacă te oprești la exprimare, nu ajungi nicăieri. Mulți cred că dacă vorbesc despre traumele lor, s-au vindecat. Dar exprimarea nu este procesare. Să vorbești nu înseamnă că ai înțeles. Nu înseamnă că ai integrat.
Când îți spui „fii tu însuți” și tu nu ai făcut munca de introspecție, de fapt perpetuezi exact ceea ce te-a rănit. Doar că acum o faci cu legitimitate. Ai un motiv „nobil” să rămâi blocat.
De aici începe problema reală. Când vocea ta e doar un ecou al durerilor vechi, nu poți să spui că e autentică. Nu e a ta. E rezultatul unui trecut nerezolvat.
Dacă n-ai stat niciodată să te întrebi:
„Cine sunt eu fără frică? Cine sunt eu fără furie?”,
atunci nu e clar dacă ai o identitate sau doar un set de reacții învățate.
Asta e ce nu se spune:
Că „a fi tu însuți” cere muncă. Claritate. Control. Nu vine din impuls. Nu vine din dorință. Vine după ce înțelegi tot ce nu ești.
Până atunci, „fii tu însuți” nu e un sfat. E o scuză.
Și una care poate distruge relații, reputație, echilibru.
Pentru că te lasă să crezi că ești bine exact așa cum ești...
...fără să verifici dacă e adevărat.
Ce fel de tu vrei să fii?
Ai ales un fel de a fi. Dar ai ales tu, sau ai rămas blocat în ceva ce ți s-a întâmplat?
Mulți oameni cred că sunt autentici pentru că și-au format un stil, un mod de a vorbi, o atitudine. Dar dacă acel stil vine dintr-o rană? Dacă ești „dur” pentru că ai fost ignorat? Dacă ești „tăcut” pentru că ai fost umilit? Dacă ești „direct” pentru că așa te-ai apărat toată viața?
De multe ori, când spui „așa sunt eu”, de fapt zici „așa am fost nevoit să fiu”. Dar nu mai verifici dacă acel mod de a fi te ajută azi. Nu-l pui sub semnul întrebării. Îl aperi.
Și ăsta e pericolul: să nu mai vrei să crești, doar ca să nu simți că ai fost greșit în trecut.
Dacă te-ai obișnuit cu o imagine despre tine, o s-o aperi cu orice preț. Nu pentru că e bună. Ci pentru că e stabilă. Pentru că ți-e frică de incertitudine.
Dar tocmai acolo, în incertitudine, apare dezvoltarea.
Autentic nu înseamnă să te exprimi nefiltrat. Înseamnă să poți spune: „asta aleg azi să fiu”. Și să-ți asumi. Nu pentru că așa ai fost mereu. Ci pentru că așa ai decis, după ce ai înțeles ce NU mai vrei să fii.
Ce fel de tu alegi să fii, nu ca să-ți aperi trecutul, ci ca să-ți construiești viitorul?
Ce nu se spune?
Nu ți se spune că ceea ce tu numești „autenticitate” e adesea doar o stare de blocaj. Nu e asumare. E rămânere. Într-o variantă de tine care ți-a oferit protecție, dar nu îți mai oferă direcție.
Nu ți se spune că, în spatele atitudinii tale constante, s-ar putea ascunde o lipsă totală de dezvoltare. Și că tu îi zici „coerență”. Dar nu e coerență. E stagnare.
Nimeni nu vorbește despre cât de mult din ce te definește azi vine, de fapt, din context, nu din caracter. Dacă ai crescut într-un mediu ostil, poate ai învățat să taci ca să nu atragi atenția. Sau să fii dur ca să eviți respingerea. Sau să glumești tot timpul, doar ca să nu simți tensiunea.
Și apoi ai crescut. Dar ai păstrat reacțiile. Le-ai transformat în stil personal. Și le aperi. Nu pentru că sunt bune. Ci pentru că îți sunt cunoscute. E singura identitate pe care o ai. Și o aperi cu tot ce ai, chiar și cu prețul de a nu deveni nimic mai mult.
De aici, apare blocajul: ți-e rușine să fii altfel. Pentru că dacă încerci să schimbi ceva, pare că trădezi cine ești. Dar nu te întrebi niciodată: poate cine sunt e doar ce am fost forțat să devin?
Nimeni nu vorbește despre cât de mult „tu” e, de fapt, o reacție la trecut. Nici cât de greu e să renunți la asta. Pentru că dacă dai jos tot ce crezi că ești, ce mai rămâne?
Tu te ții de un mod de a fi pentru că, fără el, nu știi cum să funcționezi. Adevărul ăsta nu e poetic. E rece. Și îți poate ruina tot viitorul, dacă nu-l iei în serios.
Dacă versiunea ta actuală e doar un rezultat al traumelor, atunci poate că nu e vorba de cine ești. Ci de cât de tare te agăți de cine ai fost.
Ultimul gând
Dacă ai ajuns până aici și încă spui „așa sunt eu”, nu ai înțeles nimic. N-ai înțeles că identitatea nu e un punct fix, ci o decizie zilnică. Nu e ceva ce descoperi și păstrezi. E ceva ce chestionezi, demontezi și reconstruiești. Altfel, doar repeți ce te-a rănit, dar o faci cu mândrie.
Autenticitatea nu e să te exprimi. E să știi ce exprimi și de ce. Dacă nu ți-ai pus niciodată întrebarea „Ce parte din mine e aleasă și ce parte e reactivă?”, atunci tot ce trăiești e un scenariu vechi. Și îl joci zilnic, fără să-ți dai seama.
„Fii tu însuți” sună bine. Dar dacă nu știi cine e acel „tu”, e ca și cum ți-ai da voie să te autodistrugi în numele sincerității.
Așa că întreabă-te acum: Ești tu? Sau e doar un mecanism care te-a ținut în viață, dar nu te lasă să trăiești? Răspunsul ăsta nu e opțional. E singurul care contează.
Nu Pierde nici un Articol!
Toate mișcările, motivația și alte bunătăți direct la tine în Inbox!
Sunt Marketer. Urăsc SPAMul. De aceea, mesajele sunt Relevante și la Obiect.
