De ce ne place să credem că unii au fost „aleși” și restul sunt condamnați să stea pe margine?
Pentru că e convenabil. Te scapă de vină. Te protejează de adevăr. Îți oferă o explicație simplă pentru o realitate complexă. Unii au fost „aleși”, tu nu. Gata. Jocul s-a încheiat. Nu mai trebuie să te agiți. Nu mai trebuie să încerci. Nu mai trebuie să riști.
E mai ușor să spui că altul a avut noroc, decât să vezi unde ai stat pe loc. Mai simplu să dai vina pe destin decât să recunoști că nu ai acționat.
Mecanismul psihologic al auto-sabotajului
Mecanismul psihologic al auto-sabotajului
Te vezi cu oportunitatea în față. Nu e ascunsă. Nu fuge. Doar că nu te miști. O calculezi. O măsori. O pui în context. Și dispare. Nu pentru că ea s-a schimbat. Ci pentru că tu ai îmbrăcat-o în cuvinte până ai sufocat-o.
Auto-sabotajul începe exact când mintea ta produce justificări. Nu ai bani. Nu e timpul. Nu e pentru tine. Ai altele mai importante. Dar dacă ar fi invers? Dacă tocmai lipsa de bani, timp și direcție sunt semnalele că ai de făcut pasul?
Ce alegi? O explicație logică sau o realitate nouă?
Dacă acționezi, pierzi povestea despre „de ce n-ai putut”. Dacă reușești, nu mai poți da vina pe context. Rămâi tu cu tine. Și ce faci atunci?
Poate nu-ți e frică de eșec. Poate îți e frică să vezi cine devii dacă ai succes. Fără vină. Fără scuze. Fără conflict. E o liniște care nu-ți e cunoscută. Și în liniștea asta e greu să te mai minți.
Auto-sabotajul nu e boală. E mecanism. E programare. Și tu îl poți opri. Dar nu vrei. Pentru că beneficiile neputinței sunt mai dulci decât riscul unei identități noi. Nu cumva îți place să fii „aproape”? Să trăiești în „era să fie”?
Cine ai fi dacă ai opri tot? Dacă ai începe să răspunzi, nu să întrebi? Dacă ai construi, nu să visezi?
Auto-sabotajul nu are cauze externe. Nu ține de vreme, oameni sau noroc. Ține de obicei. De cine vrei să rămâi. Și de ce ți-e frică să devii.
Vrei altceva? Începe cu un gest. Mic. Dar conștient. Acolo se rupe scenariul. Acolo începi să devii. Acționezi sau continui să te sabotezi?
Filozofia comparației sociale
Te uiți la alții. Îi vezi acolo unde ai vrea să fii tu. Dar nu vezi cum au ajuns. Vezi doar poza finală. Rezultatul. Nu sângele. Nu somnul tăiat în bucăți. Nu frica de a nu reuși. Îți pare că le-a venit ușor. Că i-a ales norocul.
Comparația te macină. Nu pentru că te inspiră. Ci pentru că te scoate din tine. Te obligă să vezi ce nu ai. Dar nu te ajută să vezi ce poți face. E ca și cum ai judeca un film după ultima scenă și apoi te plângi că tu n-ai acțiune în viață.
Te-au convins că viața e o competiție. Că premiile sunt limitate. Că locurile la masă sunt puține. Că succesul celuilalt înseamnă automat eșecul tău. Dar ăsta nu e adevăr. E o iluzie care vinde. Vinde cursuri. Vinde produse. Vinde apartenență. Și tu o cumperi.
Norocul nu vine. Nu se așază pe canapea. Nu bate la ușă. Norocul se prinde. Prin acțiune. Prin eșec. Prin insistență. Dar tu? Aștepți. Stai pe margine. Aștepți „momentul perfect”. Îți spui că nu e încă timpul. Sau că încă nu știi destul. Dar cât mai aștepți?
Ești spectator la propriul potențial. Îți vezi viața ca pe un film în care nu joci. Și tot ce faci e să comentezi jocul altora. În timp ce alții nu așteaptă norocul. Îl provoacă.
Oportunitățile nu vin la ceilalți. Se nasc din ceea ce fac ei. Și exact acolo e diferența. Tu întrebi „de ce ei?”, dar nu întrebi „ce fac ei?”.
Și acum întrebare grea: tu ce faci când vezi pe altul că reușește?
Îți compari începutul cu finalul lui sau începi, în sfârșit, să joci și tu?
Zona de confort: Cămașa de forță
Când ai făcut ultima oară ceva care ți-a tremurat carnea? Nu pentru pericol. Ci pentru necunoscut. Pentru că nu știai ce urmează, dar ai făcut oricum. Dacă nu-ți amintești, înseamnă că trăiești într-o carceră cu pereți moi.
Mulți confundă liniștea cu viața. Dar viața începe exact dincolo de liniște. Acolo unde tremuri, dar pășești. Acolo unde nu ești sigur, dar te duci. Acolo unde știi că o poți da în bară și totuși o faci.
Dar tu? Când ai mai făcut asta? Sau te-ai ascuns iar după scuza cu „norocul altora”? Mai ușor să spui „el a avut noroc”, decât să recunoști că ție ți-a fost frică să încerci.
Zona de confort nu e caldă. E sterilă. Nu te ține viu. Te ține neatins. Și neatins înseamnă netrăit.
Ce crezi că pierzi dacă ieși? Stima celor care nici nu te susțin? Like-uri de la necunoscuți? Sau masca asta de „măcar nu m-am făcut de râs”?
Rămâi acolo și uită-te cum ceilalți iau oportunitățile. Și întreabă-te: câte ocazii mai trebuie să vezi că trec pe lângă tine, până nu mai recunoști ce e o ocazie și ce e o frică mascată?
Poate nu e despre noroc. Poate e doar despre cine acceptă să iasă din închisoarea confortului.
Alegi să stai sau să devii viu?
Nu Pierde nici un Articol!
Toate mișcările, motivația și alte bunătăți direct la tine în Inbox!
Sunt Marketer. Urăsc SPAMul. De aceea, mesajele sunt Relevante și la Obiect.
