Toți avem câte o zi în care nu vrem să ne ridicăm din pat. și întrebarea e: asta e depresie sau doar oboseală? Și mai important: e vina ta sau e vina societății?
Ni se spune des că „societatea” ne face deprimați. Prea multă muncă, prea multă tehnologie, prea multe standarde de succes. Dar hai să ne uităm mai atent. Oare chiar lumea de azi e mai grea decât cea de ieri? Sau doar am inventat un limbaj nou ca să explicăm ceea ce oamenii au simțit mereu?
Mitul că trecutul era mai sănătos
Crezi că bunicii noștri nu aveau depresie? Doar că ei nu îi spuneau așa. Trăiau în sărăcie, mureau copii de boli banale, trăiau în regimuri politice sufocante. Nu aveau timp să-și pună diagnostice, dar asta nu înseamnă că nu sufereau.
Noi, azi, avem luxul să numim „burnout” ceea ce ei numeau „oboseală de pe câmp”. Avem psihologi, avem cărți, avem podcasturi. Poate că nu e vorba că suntem mai deprimați, ci că suntem mai conștienți.
Critica culturală
Când citești critici care spun că depresia e boala performanței și a libertății, întreabă-te: despre cine vorbesc ei, de fapt? Despre muncitorul din construcții care abia are ce pune pe masă? Sau despre corporatistul care nu mai poate suporta al treilea call pe Zoom?
Realitatea e crudă: cei mai afectați nu sunt oamenii care se plâng de perfecționism, ci cei care n-au resurse. Șomerii, părinții singuri, oamenii care nu au sprijin. Critica culturală, de multe ori, ignoră asta și descrie problemele unei clase mijlocii educate, nu ale tuturor.
Depresia și etichetele
Ai observat cum, în ultimii ani, orice stare proastă e imediat etichetată? Obosești – „burnout”. Ești trist – „depresie”. Nu-ți găsești sensul – „criză existențială”. Dar ce facem, de fapt? În loc să trăim, ne diagnosticăm.
Psihologii vorbesc de „efect de buclă”: cu cât știi mai multe despre simptome, cu atât mai ușor te regăsești în ele. Dacă înainte spuneai „am o zi grea”, acum spui „cred că am depresie”. Și în felul ăsta, boala se extinde prin limbaj.
Viața de zi cu zi – unde se simte cu adevărat
Nu trebuie să citești Han sau Rosa ca să înțelegi unde doare. Uită-te la un om care are două joburi ca să-și crească copiii. Uită-te la un tânăr care muncește la call center și se simte ca un robot. Uită-te la o femeie care după 10 ore de muncă intră în supermarket și face calcule la fiecare produs. Crezi că pe ei îi interesează „rezonanța” sau „alienarea”?
Ei nu citesc critică culturală. Ei simt doar greutatea concretă a vieții. Și poate acolo, în loc să filosofăm, ar trebui să căutăm răspunsuri reale: sprijin social, comunitate, solidaritate.
Întrebarea care rămâne
Societatea ne face deprimați? Da și nu. Ne apasă, dar în alte forme decât în trecut. Presiunea nu mai vine din foamete, ci din comparația constantă cu alții. Nu din munci forțate, ci din autoexploatare.
Dar adevărul incomod e altul: depresia nu e doar despre societate, nici doar despre individ. E despre felul în care ne povestim viața. Și cu cât povestea e mai plină de diagnostice și termeni psihologici, cu atât suferința pare mai mare.
Ultimul gând
Întrebarea nu e dacă societatea ne face deprimați. Întrebarea reală e: ce alegem să facem cu suferința? O folosim ca pretext să ne victimizăm sau ca punct de plecare să schimbăm ceva concret?
E ușor să dai vina pe capitalism, pe tehnologie sau pe cultură. Dar viața nu se rezolvă cu teorii. Se rezolvă cu decizii: cum trăiești, cu cine vorbești, cât de mult te lași prins în jocul comparațiilor și etichetelor.
Depresia nu e doar boală și nici doar cultură. E și felul în care tu alegi să interpretezi greutățile. Și poate că adevărata întrebare nu e „de ce suntem deprimați?”, ci cât mai vrem să fim spectatori la propria viață în loc să intrăm în ring și să o schimbăm.
Nu Pierde nici un Articol!
Toate mișcările, motivația și alte bunătăți direct la tine în Inbox!
Sunt Marketer. Urăsc SPAMul. De aceea, mesajele sunt Relevante și la Obiect.
